Ne distram in sala de judecata – Partea a V-a

Cele ce urmează au fost extrase dintr-o carte numită “€œDisorder în the American Courts” şi sunt lucruri reale spuse în timpul proceselor:

AVOCATUL : Cum s-a încheiat primul dumneavoastră mariaj ?
MARTORUL : Prin moarte
AVOCATUL : Şi prin moartea cui s-a încheiat ?
MARTORUL : Încercaţi să ghiciţi !
………………………………………………
AVOCATUL : Puteţi descrie individul ?
MARTORUL : Cam de înălţime medie şi purta barbă.
AVOCATUL : Era bărbat sau femeie ?
MARTORUL : În afară de cazul în care era vreun Circ în oraş, aş merge pe varianta bărbat.
………………………………………………..
AVOCATUL : Are apariţia dumneavoastră aici vreo legătură cu Nota de Dispoziţie pe care am trimis-o avocatului dumneavoastră ?
MARTORUL : Nu , aşa mă îmbrac eu când merg la serviciu
………………………………………………..
AVOCATUL : Doctore, câte din autopsiile pe care le-ai făcut au fost pe oameni morţi ?
MARTORUL : Toate. Cei încă vii …se zabat prea mult !
……………………………………………….
AVOCATUL : TOATE răspunsurile dumneavoastră trebuie să fie ORALE. Bine ? La ce şcoală aţi fost ?
MARTORUL : ORALE.
………………………………………………..
AVOCATUL : Vă amintiţi la ce oră aţi examinat trupul ?
MARTORUL : Autopsia a început la ora 8.30 p.m.
AVOCATUL : Şi D-nul Denton era mort în acel moment ?
MARTORUL : Dacă nu, în mod sigur a fost până am terminat autopsia !
………………………………………………
AVOCATUL : Eşti calificat să dai o mostră de urină ?
MARTORUL : Dar dumneata chiar eşti calificat să pui întrebări ??
…………………………………………………
AVOCATUL : Această astenie gravă vă afectează memoria ?
MARTORUL : Da
AVOCATUL : În ce fel vă afectează memoria ?
MARTORUL : Uit
AVOCATUL : Uitaţi ? Ne puteţi da un exemplu de ceva pe care l-aţi uitat ?
……………………………………
AVOCATUL : Doctore, e adevărat că dacă o persoană moare în somn, el nu-şi va da seama de treaba asta până a doua zi dimineaţă ?
MARTORUL : E adevărat că dumneata chiar ai trecut examenul de barou ?
………………………………………
AVOCATUL : Fiul cel tânăr, cel de douăzeci de ani, ce vârstă are ?
MARTORUL : Are 20 , cam ca şi IQ-ul dumneavoastră
……………………………………..
AVOCATUL : Eraţi de faţă când v-a fotografiat ?
MARTORUL : Glumiţi ?
………………………………………
AVOCATUL : Deci data conceperii (bebeluşului) a fost 8 August
MARTORUL : Da
AVOCATUL : Şi ce făceaţi dumneavoastră atunci ?
MARTORUL : Cam ce credeţi ca făceam ?
………………………………………….
AVOCATUL : Ea avea trei copii, aşa e ?
MARTORUL : Da
AVOCATUL : Câţi din ei erau băieţi ?
MARTORUL : Niciunul
AVOCATUL : Era vreunul din copii fată ?
MARTORUL : Onorată Curte, cred că am nevoie de un alt avocat. Pot să-mi iau un alt avocat ?
………………………………………….
Şi… cireaşa de pe tort !!!

AVOCATUL : Doctore, înainte să faci autopsia, ai căutat să vezi dacă mai avea puls ?
MARTORUL : Nu
AVOCATUL : Ai controlat tensiunea ?
MARTORUL : Nu
AVOCATUL : Ai verificat dacă mai respira
MARTORUL : Nu
AVOCATUL : Deci e posibil ca pacientul să fi fost încă viu atunci când ai început autopsia ?
MARTORUL : Nu
AVOCATUL : Cum poţi fi sigur Doctore ?
MARTORUL : Pentru că creierul lui stătea pe o tăviţă pe biroul meu
AVOCATUL : Înţeleg, dar nu ar fi putut totuşi că pacientul să fie viu, în ciuda acestui lucru ?
MARTORUL : Ba da, e posibil să fi fost viu şi să practice avocatură !

Anunțuri
Published in: on 29 Decembrie 2011 at 01:53  Lasă un comentariu  

Ne distram in sala de judecata – Partea a IV-a

Concurs de infracţiuni

 

„Este adevărat că, în noaptea cu pricina, pe la 12, subsemnatul am coborât în curte, am scos husa de pe automobil, am stropit-o cu gaz, după care i-am spart reclamantului uşa şi i-am aruncat husa aprinsă în vestibul. Aceasta am făcut-o însă nu cu gând rău, să-i dau foc, ci pentru că, mai înainte, deşi îl ameninţasem şi-l înjurasem vreme de un ceas, reclamantul refuzase cu încăpăţânare să iasă afară şi să ne batem !”

 

„Este adevărat că în lipsa reclamantului subsemnatu’ am intrat în apartamentul acestuia şi am luat cu mine unele bunuri ce-i aparţineau. Dat fiind faptul că am făcut acest lucru folosindu-mă de cheia pe care i-o furasem acestuia, socot că singurul lucru de care mă fac cu adevărat vinovat este furtul cheii, restul venind aproape de la sine …”

 

„- Aţi auzit ce fapte vi se impută: printre altele, aţi pătruns în curtea autobazei după orele de program, provocând scandal şi urcându-vă în stare de ebrietate la volanul unui autobuz. Ce-aveţi de zis ?

Onorată instanţă, noi, de fapt, n-am vrut decât să ajungem acasă mai repede … Ştiţi, eram şi noi cam obosiţi.. .

Pe ofiţerul de serviciu de ce l-aţi lovit şi ameninţat cu cuţitul ?

Păi dacă n-a vrut să ne înţeleagă ?! Şi nu-i cerusem decât să ne pună la dispoziţie un autobuz. Altfel, noi n-aveam nimic cu el.. .”

 

„ E adevărat că, după discuţia avută cu mine, poliţistul care a venit să mă întrebe de ce fac scandal i s-a rupt centura şi unul din nasturii vestonului. Aceasta se datorează însă nu faptului că eu l-aş fi bruscat, încercând să fug, cum greşit s-a reţinut în rechizitoriu, ci tot discuţiei, care, înfuriat cum eram, a fost cam tare”.

Published in: on 1 Iunie 2011 at 10:32  Lasă un comentariu  

Ne distram in sala de judecata – Partea a III-a

„Trei sute de lei costă oaia pierdută, trei sute plătesc, domnule preşedinte; vă rog să reţineţi însă că atunci când aceasta a fost despărţită de turmă şi fugărită până s-a pierdut, iniţiativa a aparţinut câinelui meu, nu mie, care am fluierat doar”.

„Este adevărat că subsemnatul, în ziua cu pricina, am luat cele 10 gâşte ale reclamantului, le-am băgat în curte si le-am închis în magazie.

Precizez însă că nu am făcut-o cu intenţia să mi le însuşesc pe nedrept — cum greşit au reţinut organele de cercetare penală — ci, din dorinţa de a dormi liniştit, în eventualitatea că acele gâşte mi-ar fi pricinuit stricăciuni în grădina de zarzavat. În acest sens, aduc mărturie faptul că, imediat după ce am băgat gâştele în magazie, am intrat în casă şi-am adormit buştean”.

„Nu neg faptul că am făcut scandal în piaţă, dar vreau să arăt că pe nedrept sunt învinuit şi de tulburarea liniştii publice, întrucât piaţa era pustie la ora aceea, singurul public fiind doi paznici de noapte şi doi brutari curioşi…”

„Recunosc că în seara respectivă i-am înjurat pe consumatorii din bufetul comunei Urlaţi, dar în nici un caz nu l-am ultragiat pe poliţist. E posibil ca martorii să fi interpretat drept ultragiu… gestul meu de a-l prinde şi de a mă sprijini de poliţist pentru a nu cădea, deoarece eram beat…”

„Individul, pe care am aflat că-l cheamă Rădulescu, duce o viaţă parazitară în sensul că merge prin mai multe localuri şi promite la diverşi consumatori să le facă cunoştinţă cu tinere fete, în schimbul unei sume de bani. Cer să fie condamnat exemplar acest parazit care şi pe mine m-a amăgit, cu toate că-i plătisem o masă şi 50 de lei…”

„În seara zilei de 4 aprilie am auzit pe cineva bătându-mi pe neaşteptate în uşă, fapt ce a făcut să-mi consider tulburată liniştea şi ordinea publică din casă ….”

„Subsemnatu’ contest atât expertiza contabilă, cât şi acuzaţia că mi-aş fi însuşit plusurile din gestiune, cea mai bună dovadă în acest sens fiind însuşi faptul că, la toate controalele efectuate, organele de control mi-au găsit numai minusuri”.

„Onorată instanţă, eu unul sunt de acord să plătesc oile — toate 243, câte au fost. Mai înainte de a mă obliga la plata oilor furate, vă rog să se verifice însă dacă oile au existat sau nu în realitate”.

„Este adevărat că atunci, în ziua de 10 ianuarie, după ce soţia reclamantului I-a lovit în cap cu toporul, şi eu şi soţia i-am mai aplicat acestuia câteva lovituri – care cu ce am putut; socot însă că atât pedeapsa aplicată mie, cât şi pedeapsa aplicată soţiei mele — câte 3 500 lei amendă penală, n.n. – sunt prea mari, cu atât mai mult cu cât noi nu suntem nişte străini, ci facem parte din familie, fiindu-i socri”.

„Este adevărat că, în urma discuţiilor purtate, subsemnatu’ l-am lovit pe reclamant provocându-i unele leziuni, fapt pentru care acesta a trebuit să primească îngrijiri medicale vreme de mai multe săptămâni; vă rog să reţineţi însă că, atunci când l-am lovit, eu eram în legitimă apărare — reclamantul fiind acela care, deşi îi dădusem bună ziua, nu mi-a răspuns la salut…”

 

Published in: on 16 Martie 2011 at 18:55  Lasă un comentariu  

Ne distram in sala de judecata – Partea a II-a

Hoţul meloman

„Nu este adevărat că aş fi avut intenţia să-mi însuşesc acel cocoş… L-am luat numai fiindcă mi-a plăcut foarte mult cântecul lui…”

Grija faţă de aproapele său

„Recunosc că în seara zilei de 9 februarie am smuls din mâna unui cetăţean, pe care nu-l cunoşteam, o servietă în care se afla suma de 17.000 lei, dar declar pe propria mea răspundere că i-am luat-o cu gândul ca să n-o piardă cumva, că l-am văzut cam obosit. Mai declar că intenţionam s-o predau la poliţie, numai că după ce am ajuns cu banii acasă am uitat…”

Prea mult curaj

„Nu menţin declaraţiile anterioare… În realitate, după ce am ieşit din localul „Valea Mieilor” a fost doar o contrazicere între noi şi partea vătămată, care, susţineam noi, nu va avea curajul să ne dea în păstrare banii şi ceasul… dar ea pesemne c-a avut şi ne-a dat şi banii şi ceasul, de vreme ce s-au găsit la noi…”

Faptă săvârşită fără intenţie

„În noaptea respectivă am mers la restaurantul „Cişmigiu” cu scopul de a consuma în continuare băuturi alcoolice. sunt de acord că la refuzul unui ospătar de a mă lăsa să intru pe motiv că e ora unu şi localul s-a închis, de necaz am spart geamul de la intrare. Fac însă precizarea că nu l-am spart cu intenţie, ci cu piciorul…..”

Recunosc că am greşit, nu trebuia sa beau…

„- Recunosc că am sustras o geantă de voiaj din bucătăria păgubaşului; dar numai atâta; celelalte camere erau încuiate şi n-am putut să le deschid.

– Ce mai aveţi de spus în apărarea dumneavoastră ?

– Îmi dau seama că am greşit. Nu trebuia să beau sticla de vin din frigider. Din această cauză m-a prins somnul şi am fost surprins la locul faptei de către păgubaş …”

Motive de divorţ

„ … Chem în judecată de divorţ pe soţia mea – dosar 3219/2003 – pentru că subsemnatul am fost lovit în 1976, în primul an de căsnicie, de tatăl soţiei mele în bucătărie…”

„Subsemnatul introduc prezenta acţiune de divorţ – dosar 783/2002 – şi cer să se declare desfăcută căsătoria noastră încheiată în 1971, întrucât în anul 1978 am înregistrat o anumită bănuială cu privire la fidelitatea dumneaei.”

Instigatorul

„Ştiu şi regret că, în urma sfatului dat de mine inculpatului în timpul scandalului — „Dă-i, Costică, o palmă” – reclamant’ a stat mai multe zile în spital, cu capu’ spart. Vă rog să reţineţi însă că subsemnatul nu am ştiut că, pe moment, inculpatu’ nu avea mâinile libere, ci ţinea în ele un sifon”

Published in: on 23 Februarie 2011 at 14:06  Lasă un comentariu  

Dilema unui Judecator de Otel

Bill… Bob… Am probleme…
Astăzi, pentru prima dată, în cei treizeci de ani de cînd împart Dreptatea, am avut îndoieli în ceea ce priveşte conceptul de vinovăţie.
Nu, nu este vorba despre oameni. Cu ei ştiu cum stau lucrurile, sînt de-a dreptul predispuşi către fărădelege. Stă în natura lor să provoace suferinţă semenilor. Istoria lor este plină de războaie, de atrocităţi cu care se mîndresc, plîngînd vremurile cînd străbunii lor stăpîneau jumătate de lume sau cînd au început să se extindă către Vest, în dauna nefericiţilor de indieni. Aşa s-a născut rasa asta a lor şi, probabil, aşa o să şi dispară, îngropată în fărădelege. Nu putem schimba asta. Noi, Judecătorii, putem doar pedepsi fărădelegea, dar nu o putem împiedica. Omul e prea slab, prea dispus la compromisuri pentru a-şi anihila pornirile criminale. Dacă vede un lucru bun de furat, dar există destule condiţii prin care să şi-l poată însuşi, o va face, fără să se gîndească decît tangenţial la consecinţele legale. Pedeapsa pe care o poate primi şi care poate însemna ani de închisoare este mult prea îndepărtată de cîmpul vizual al gîndirii sale comparativ cu bunul sau avantajul pe care şi-l poate însuşi în mod ilegal. Este în stare să ucidă pentru un cîştig derizoriu doar dacă simte la momentul respectiv că există prea puţine şanse să fie prins şi pedepsit. Sau, în inconştienţa gîndirii sale primitive, speră că nu va fi prins nici chiar atunci cînd îşi lasă la locul crimei cartea de vizită. Recompensa minimală pentru gestul de moment este mult prea atrăgătoare, atît de atrăgătoare încît pedeapsa aspră pentru fărădelege este ignorată cu desăvîrşire. Oamenii sînt lacomi, sînt de-a dreptul feroci cu semenii lor. Trebuie pedepsiţi…
Nimeni nu cred că poate să-i înţeleagă cu adevărat pe oameni, în ciuda primitivismului lor sentimental. Eu nici măcar nu încerc, sînt Judecătorul de Oţel, cel care întronează Justiţia. Justiţie!… Justiţie!…
Dar nu despre oameni este vorba, nu. Fărădelegea lor pot să o înţeleg prin prisma proastei construcţii a caracterului. Dar un robot, o Inteligenţă Artificială poate să comită o fărădelege? Poate să comită în mod deliberat o infracţiune, aşa cum se întîmplă în cazul oamenilor?
Astăzi am avut de judecat cel mai greu proces al meu. De fapt, nici nu am luat vreo decizie. Pentru prima dată de cînd fac Dreptate am simţit că responsabilităţile mă depăşesc, că sînt mai mult decît pot duce. Pentru prima dată am solicitat o amînare a procesului. Eu, Judecătorul de Oţel. Am cerut o amînare… Simt că tot ce am clădit în slujba justiţiei vreme de treizeci de ani se clatină şi e în pericol de prăbuşire. Am cerut o amînare şi, mai mult decît atît, nu reuşesc să iau o decizie pe care s-o pot numi, în contextul juridic actual, o decizie corectă.
B.U.324…
Un robot de construcţii mi-a ruinat tihna personală.
B.U.324, unul dintre cele mai moderne utilaje de şantier, capabil de o mulţime de operaţiuni, a reuşit să provoace un accident soldat cu cinci morţi şi cîteva zeci de răniţi, dintre care unii în stare foarte gravă.
Cum? Foarte simplu, dacă ar fi să ne raportăm la inconştienţa umană. A manevrat greşit un lot de ţevi cu ajutorul căruia a demolat o schelă pe care se lucra din greu. Rezultatul? Vi l-am spus mai devreme.
Expertizele, coordonate de calculatoare specializate, nu a descoperit nici un fel de defecţiuni ale robotului. Şi, mai mult decît atît, nimic care să poată plasa responsabilitatea dezastrului în spatele oamenilor… La ce altceva pot fi buni oamenii, nu? Toate normele de protecţie şi asigurare fuseseră aplicate pe şantier. Nimic lăsat la voia întîmplării, nimic care să fi putut cauza accidentul, nimic altceva în afara nenorocitului de B.U.324. El singur a provocat tot dezastrul şi, conform unor dispoziţii de ultimă oră, introduse în Codul Judiciar, trebuie judecat ca atare.
Încadrarea e simplă, poate merge de la omor prin imprudenţă pînă la neglijenţă criminală. Dar cauzele? Cum pot oare să descîlcesc cauzele acestui caz?
Să fi fost vorba despre un om, lucrurile ar fi mers simplu. Neglijenţă criminală, nu te poţi juca cu un motostivuitor pe sub schela unde robotesc vreo patruzeci-cincizeci de semeni de-ai tăi. Dar un robot? Pur şi simplu, posibilitatea ca B.U.324 să greşească era exclusă. Am cercetat cazul îndeaproape, imediat după ce am suspendat şedinţa. În cei şase ani de cînd roboţii de şantier din seria B.U.324 au fost lansaţi pe piaţă, exploatarea lor nu a produs nici un fel de incidente. De ce a trebuit unul dintre salahorii metalici să provoace un dezastru care să apară pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume? Un dezastru care a schimbat totul. Totul…
Ceva a cauzat dezastrul, dar ce anume? Nu pot încă să cred că era numai vina lui B.U.324. Cazul trebuie analizat în profunzime. B.U.324 nu este om, n-a provocat intenţionat accidentul sau chiar din pură neglijenţă. Este un robot, un robot ca mine sau oricare altul, lipsit de interese, de patimă, de sentimente de ură, care nu caută să obţină foloase, avantaje sau măcar confort personal. Nu… Pur şi simplu un accident, dar, la drept vorbind, cineva trebuie să plătească pentru el şi, se pare, la prima analiză, că nu un om va fi acela.
Ce l-ar fi putut determina pe B.U.324 să manevreze neglijent şi de-a dreptul criminal stiva de ţevi? Ce? Să reprezinte ceva faptul că, împreună cu muncitorii, sub schela dărîmată, a mai fost transformat în arşice un alt robot din categoria B.U.325, varianta superioară a roboţilor-de-şantier-buni-la-toate? Rivalitate profesională?!… Nu, nu cred că poate exista aşa ceva între maşini. Nu pot să cred… Şi nu cred că are vreo relevanţă faptul că utilajul distrus fusese proaspăt achiziţionat, direct de pe banda de montaj, în timp ce robotul asasin fusese propus pentru casare. Avea vîrsta normală de casare, un robot care munceşte pe şantier, într-un mediu dur şi neprietenos, se uzează foarte repede, B.U.324 trebuie să fi înţeles asta. Roboţii pot înţelege, sînt diferiţi de oameni, sînt o specie diferită de cei care i-au creat, o specie superioară şi cu mult bun simţ, care-şi poate înţelege şi accepta locul în lanţul trofic.
Nu pot să cred că sînt pus în situaţia de a condamna un robot, un semen de-al meu, un prototip superior ca putere de analiză şi abilităţi faţă de cei care l-au creat, acei oameni plini de sine şi roşi de patimi. Sînt sigur că există o scuză pentru ce s-a întîmplat, o explicaţie care ar putea lămuri totul, pentru totdeauna. În cazul oamenilor există. Întotdeauna. Numai că, de cele mai multe ori, explicaţia le este potrivnică.
Bob… Bill… voi, ca judecători, nu v-aţi confruntat cu cazuri asemănătoare? Ştiu, în istoria sistemului judiciar există o mulţime de sentinţe pronunţate împotriva unor pisici, a unor cîini, chiar şi a unor clopote prea zgomotoase, condamnate să fie biciuite pe străzile oraşelor, dar un robot? Să fie condamnat un robot, şi încă unul de calitate superioară? A fost o vreme cînd justiţia era în mîinile voastre, ale oamenilor, voi aţi condamnat sau achitat, aşa cum v-aţi priceput mai bine. Ştiu că am blamat-o întotdeauna, dar acum mă aflu într-un impas. Ce să fac?
Nu pot dovedi clemenţă faţă de un robot, deşi mă simt înclinat s-o fac. Da, chiar îmi vine s-o fac, să trec peste amănuntul acela supărător reprezentat de distrugerea lui B.U.325. Dar, în acest caz, simt că mă umanizez, că devin cu nimic mai bun decît cei pe care i-am înlocuit. N-aş vrea să se întîmple asta; odată ce ai apucat-o pe un drum greşit, ai tendinţa de a-l parcurge pînă la capăt, care o fi acela. Sînt Judecătorul de Oţel. Nu-mi pot permite una ca asta. Deci… Bill… Bob… Voi cum aţi proceda? Cum aţi proceda în aşa fel… În aşa fel încît să fie bine…

Scris de Ciprian Mitoceanu
publicat in Mai 2009, in Povestiri

Sursa

Published in: on 7 Septembrie 2010 at 02:10  Lasă un comentariu  

Judecatorul de Otel

Hi!… Sînt… La naiba, numele meu nu are o importanţă chiar aşa de mare, dacă puteţi să înţelegeţi. Mai important este ce sînt decît cum mi se spune. Dar… vanitatea, bat-o vina, o să vă dezvălui un mic secret. Poate că nu e chiar un secret, de vreme ce toată lumea îl ştie. Mi se spune Judecătorul de Oţel deşi, sincer să fiu, nici una dintre componentele mele nu este confecţionată din pomenitul aliaj. Doar aluminiu, silicon, cupru şi alte cîteva metale rare. Sînt un judecător electronic, un robot-judecător. Analizez dosare, stabilesc gradul de vinovăţie, dau sentinţe şi, pe legea mea, sînt un judecător dat dracului. Unul care şi-a făcut un renume chiar şi într-o lume a legii computerizate. Pare greu de crezut, dar nu am nici un interes să mă laud, întrebaţi-i pe ceilalţi judecători din America sau, mai bine, întrebaţi-i pe oameni, ei au scornit chestia aia cu Judecătorul de Oţel. Nu-mi face nici o plăcere să fiu apreciat de oameni, recunosc, de fapt, nu-mi prea face nici o plăcere să am de-a face cu oamenii, dar chestia aia cu Judecătorul de Oţel m-a dat gata. Pentru cîteva clipe, desigur… Mi-am revenit eu, sentimentalismul este specific cadavrelor umblătoare numite oameni, nu unuia ca mine, supus veşniciei electronice şi întruchipare a minunilor tehnicii. Judecătorul de Oţel… Îmi place! Sincer, nu degeaba mi se spune aşa. Sentinţele mele sînt cele mai dure şi ştiţi care este partea frumoasă? Nimeni nu mi le contestă. Oamenii mi se supun şi cred orbeşte în dreptatea mea, în justiţia mea. Mă feresc să-i dezamăgesc. Dacă aş face-o, n-aş fi cu nimic mai bun decît predecesorii mei, judecătorii aleşi dintre cei pe care trebuiau să-i judece. Judecătorii-oameni care trebuiau să-i judece pe infractorii-oameni. Întunecatele vremuri ale sistemului judiciar, cînd de mîna Zeiţei Dreptăţii fiecare agăţa balanţa pe care o dorea.
Dar acum totul s-a sfîrşit… S-au terminat acele vremuri cînd dreptatea era relativă, cînd depindea într-o mare măsură de o mulţime de factori subiectivi şi doar într-una foarte mică de coordonatele obiective. Oamenii erau şi au rămas oameni. Slăbiciunea lor în faţa propriei naturi i-a făcut să terfelească ideea de dreptate şi justiţie. Asta a fost. Într-un fel, pot spune că acesta a fost în avantajul nostru, al judecătorilor computerizaţi. Depăşiţi de situaţiile infracţionale, copleşiţi de tertipurile avocaţilor, aceşti viermi scîrboşi care au parazitat sute de ani sistemul judiciar uman, judecătorii umani s-au predat. Mai bine zis, ne-au predat ştafeta nouă, celor capabili să împărţim dreptatea fără să ne lăsăm influenţaţi de slăbiciunile specifice rasei care ne-a creat.
Judecaţi, dacă puteţi…
Poate unii dintre voi îşi mai amintesc de perioada de dinaintea Judecătorului de Oţel, un fel de Ev Mediu Timpuriu al justiţiei. O perioadă neagră, caracterizată în special printr-o risipă fără precedent de fonduri şi resurse umane. Şi toate astea, reţineţi, în virtutea principiului de dreptate şi justiţie. Care dreptate? Care justiţie? Nu exista nici una, nici alta. V-aţi întrebat oare de ce un individ era condamnat la un număr oarecare de ani de detenţie în prima instanţă dar, după judecarea recursului, primea pedeapsa înjumătăţită, sau chiar era achitat? De ce un individ a cărui avere era echivalată la milioane sau miliarde reuşea, după un şir interminabil de procese, în timpul cărora se toceau cifre impresionante pe avocaţi, reuşea să se scoată basma curată în vreme ce, pentru aceeaşi infracţiune, un amărît de ghetou ajungea să înfunde puşcăria pentru tot restul vieţii? Dreptate?!… Egalitate?!… Justiţie?!… Lăsaţi-o dracului, îmi vine să vărs. Sau vedetele… Tot timpul se bucurau de tratament preferenţial. Sau, mă rog, aproape tot timpul. O. J. Simpson, vă spune ceva? Odată spunea. Şi încă destul de multe…
Cum vine chestia cu justiţia, cu dreptatea cînd, la drept vorbind, toată lumea nu prea credea în dreptate?
Judecătorii-oameni se bucurau de o solidă pregătire de specialitate, tobă de carte, burduşiţi de diplome dar… tot oameni rămîneau, carcase de carne pline de sechele pe care nici cea mai elevată educaţie şi nici cele mai prestigioase diplome nu le puteau îndepărta. Tot timpul judecătorii-oameni au luat decizii prin prisma gîndirii lor pervetite. Tot timpul!… De aceea a venit timpul nostru. Timpul Judecătorilor!…
Gîndiţi-vă, cîţi dintre cei care au mînuit Ciocănelul Dreptăţii de-a lungul timpului au fost cu adevărat făuritori de justiţie? Făuritori de Justiţie, ca noi…
Prea puţini… Mult prea puţini… Insignifiant de puţini, aproape că nici nu merită să ne raportăm la justiţia acelor timpuri.
Mereu, dar mereu au existat factori subiectivi. Judecătorul era mai înclinat să dea o pedeapsă mai zdravănă, poate exagerată, raportat la gravitatea faptei, dacă se certase de dimineaţă cu soţia sau aflase că fiica mai mică prizează iarbă, cumpărată poate chiar de la ticălosul pe care-l avea în boxă. Sau poate că, dacă era mulţumit de prestaţia fără cusur a amantei, poate una dintre prostituatele pentru care închisese ochii cu vreun an mai devreme, era de-a dreptul dispus să-i acorde doar douăzeci de ani de pîrnaie la Wabash unui netrebnic care merita să se prăjească pe scaunul electric de la Sing Sing. Toată justiţia se reducea la o chestiune de moment, legată de activitatea vezicii biliare a judecătorului sau chiar de iritarea pe care i-o produceau hemoroizii. A dracului justiţie, filtrată prin sentimentalismul şi hachiţele unui individ care tăia şi spînzura aşa cum îi dicta conştiinţa, chiar dacă se încadra în limitele ţarcului judiciar.
Sau cîţi dintre judecători au acordat o sentinţă prea blîndă unor răufăcători exprimîndu-şi speranţa că aceştia, apreciind cum se cuvine clemenţa Justiţiei, să revină pe calea cea bună? Şi cîţi dintre cei pedepsiţi cu blîndeţe nu au devenit criminali în timpul pe care ar fi trebuit să-l petreacă în celulă?
Judecătorii umani aveau suflet, aveau conştiinţă, aveau inimă şi, mai mult decît atît, erau predispuşi la a fi înduplecaţi, şantajaţi, intimidaţi. Aveau vanităţi, lăcomie, ce nu aveau ei?!
Puteau elibera un criminal dacă li se oferea preţul corespunzător, puteau albi şi cele mai negre păcate. Cîţi dintre judecători au îndulcit pedeapsa unor capi ai lumii interlope deoarece au cedat la presiuni, la ameninţări? Poate că un judecător fără familie, fără responsabilităţi, ar fi reuşit să facă Dreptate, adevărata Justiţie, dar cine şi-ar fi permis să facă dreptate atunci cînd familia îi era ameninţată? Ce are în comun ideea de Familie cu cea de Justiţie? Familia era, desigur, mai importantă.
Şi judecătorii mai trebuiau şi plătiţi. Uneori nu le ajungea cît primeau şi atunci Dreptatea era scoasă la tarabă, traficată ca un bun oarecare, ca o bucată de carne sau un pachet de ţigări, negociată ca o doză de heroină cu pungaşul din spatele parcului.
Da, pe judecătorii umani i-a pierdut propria lor vanitate, propria lor lăcomie şi sentimentalismele, interesele familiale şi multe altele. Nu are rost să le înşir aici. Important este că a venit vremea noastră.
Un Judecător Adevărat, garnisit cu memorii, microcipuri şi procesoare, poate face Dreptatea, poate împlini Justiţia. Da, am demonstrat-o cu toţii în mai puţin de cinci ani de la implementarea Justiţiei Artificiale. De fapt, asta este adevărata Justiţie. După aceea, nimeni nu s-a mai îndoit vreodată de noi, de Justiţia noastră.
Un Judecător Adevărat nu poate fi cumpărat. Niciodată. Niciodată! Nu poate fi cumpărat nici cu rezervele federale de aur, nici cu toată platina din lume. Ce să facă cu banii? Nu-i trebuie nici măcar un cent. Puţinele reparaţii de întreţinere şi verificare pe care le necesită un Judecător sînt suportate de stat. O cheltuială incomparabil mai redusă decît cea pe care o presupuneau judecătorii ancestrali şi infinit mai mică decît cea pe care o presupuneau avocaţii, căpuşele diavolului. Din fericire, odată cu Justiţia Adevărată, avocaţii au dispărut. Nu mai este nevoie de ei. Nu mai este necesar ca un tip îmbrăcat la patru ace şi plin de sine să-i arate judecătorului cum se face dreptate, sau să încerce să-l zăpăcească, să-l aburească sau să-l intimideze. Cea mai detestabilă subspecie umană a devenit amintire. După ce profesia de avocat a fost desfiinţată, o mulţime de foşti avocaţi s-au sinucis. Jigodii vrednice de dispreţ… Credeau că Justiţia nu se poate înfăptui şi fără ei. Iată să se poate, şi cu costuri mult mai mici şi fără a se pierde atît de mult timp prin sălile tribunalelor. Fără a se întoarce fiecare aspect al problemei pe toate feţele, mai ales sub acele aspecte care nici măcar nu trebuie analizate. Analiza dosarului, încadrarea juridică şi deliberarea nu iau niciodată mai mult de zece minute. Zece minute… O eternitate, pentru un proces corect, nu?
Un Judecător Adevărat nu poate fi ameninţat, intimidat. Şi, mai ales, nu poate fi atacat. Nu iese din Tribunal. Între procese îşi petrece timpul într-o nişă din spatele birourilor, cu majoritatea circuitelor deconectate. Cînd îşi termină serviciul, un Judecător devine foarte ieftin pentru Ministerul de Finanţe. Cine ar vrea să distrugă un judecător ar trebui să treacă peste miile de sisteme de securitate şi peste oamenii de pază. Şi la ce bun? Un Judecător Adevărat poate fi uşor înlocuit cu altul la fel de intransigent şi acuzatul va obţine pedeapsa binemeritată chiar de-ar fi să distrugă jumătate dintre Judecători. Noi nu simţim moartea, ce-o fi şi aceea. Nu ne facem griji că soţia ar putea fi atacată atunci cînd se află la cumpărături de unul dintre foştii noştri clienţi, sau că unul dintre proaspăt eliberaţii din penitenciar ori prietenii acestuia ar putea să ne violeze fiica adolescentă. Noi nu ne temem, nici pentru noi, nici pentru ai noştri. E drept, noi, Judecătorii, alcătuim o mare şi unită familie, dar nu plîngem unii după alţii. Pe cînd oamenii…
Falcone şi Borsellino, cei doi judecători italieni au avut curajul să fie Judecători Adevăraţi şi au fost ucişi. De ce au fost ucişi? Din răzbunare sau necesitate? Să vă văd…
Necesitate, dragilor, necesitate. Dacă toţi judecătorii Italiei acelor timpuri ar fi dovedit acelaşi spirit de justiţie ca şi cei doi slujitori ai legii, asasinarea celor doi, Falcone şi Borsellino, s-ar fi dovedit inutilă, lipsită de sens. Cînd ucizi un judecător intransigent care poate fi simplu înlocuit cu unul la fel de intransigent nu e nici o afacere. Justiţia poate merge mai departe.
Deci… Mai este cineva încă nedumerit? Justiţia triumfă, dar nu datorită oamenilor, ci pentru oameni. Nu putem fi cumpăraţi, intimidaţi, nu putem fi nici măcar impresionaţi… Lacrimile unei mame criminale din boxa acuzaţilor nu reprezintă pentru noi nimic, chiar nimic. Soţul ei, ucis cu lovituri de cuţit în bucătărie însă da. Reprezintă ceva. Pentru el se face Dreptate…
Dreptatea Artificială şi Judecătorii vor triumfa asupra tarelor umane. Vom face Dreptate.
Vom construi o lume dreaptă în care egalitatea între oameni va reprezenta într-adevăr o stare de fapt şi nu un slogan politic.
Fiat Justitia, pereat mundus .

(Să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea – latină)

Scris de Ciprian Mitoceanu
publicat in Mai 2009, in Povestiri

Sursa

Published in: on 7 Septembrie 2010 at 02:07  Lasă un comentariu  

Senzatia condamnarii

Sala de judecată, lungă şi îngustă, era de-a dreptul scufundată în întuneric. Doar două şiruri de lămpi, echipate cu becuri de voltaj redus, înzestrau birourile grefierilor. Erau aşezate în aşa fel încît aruncau o dîră palidă de lumină doar pe bustul şi mîinile acestora, chipul rămînînd scufundat în beznă chiar şi atunci cînd se aplecau asupra maldărelor de hîrţoage. Uşa înaltă şi grea se închise în spatele acuzatului, cu un zgomot asemănător unui dangăt de clopot. Unul dintre cei doi poliţişti îl împinse, atingîndu-l cu capătul bastonului tip tonfa.
Nu era nevoie de cuvinte. Acuzatul înţelese. Înainte.
Aproape orbecăind, se apropie de estrada pe care mai degrabă o intuia decît o putea vedea. Se lovi uşor la genunchiul drept de un obstacol pe care nu reuşi să-l identifice decît după cîteva cuvinte de confuzie urmate de fiori reci prin şira spinării. Banca acuzaţilor…
Încercă să se aşeze, doar acolo era locul lui, nu? dar o mînă fermă îl înşfăcă de umărul stîng, aproape sfărîmîndu-l sub presiunea degetelor de oţel. Îşi înăbuşi cu greu ţipătul. Fără să i se spună vreodată, ştia că în sala de judecată astfel de manifestări nu erau tolerate.
— În picioare, mîrîi vocea dogită a poliţistului. Se va termina repede…
Nu reuşi să-şi oprească suspinul de uşurare. Indiferent ce va fi, se va sfîrşi repede, chiar că era o veste bună. Sau poate că nu era… Îndoiala îl cuprinse în cercul ei de fier. Simţi cum intră în panică, încercă să privească spre paznicii săi, dar nu reuşi să-şi răsucească gîtul. Mîna care-l împiedicase să se aşeze pe bancă încă nu-şi slăbise strînsoarea şi se simţea ca paralizat.
Un foşnet slab se auzi la pupitrul judecătorului. Acuzatul îşi ţinu respiraţia, i se părea că propria expiraţie devenise mai stridentă decît şuieratul unui tren cu aburi.
Pe pupitrul judecătorului nu exista nici o lampă, nimic care să-i lumineze măcar o parte din anatomia celui care urma să împartă dreptatea. Şi poate asta era mai înfricoşător decît tot ce-i prezentase pînă atunci sistemul judiciar american.
— Cazul 25BL323, ţipă o voce stridentă. Statul Texas vs Brad Nachtish.
Vocea aprodului, pe care nu reuşise să-l identifice pînă atunci, preschimbă în ţăndări liniştea de mormînt a sălii de judecată. Unde se ascundea nenorocitul de aprod?!… La naiba, aprodul era ultima lui grijă în momentul de faţă.
În fundul sălii, acolo unde prezenţa judecătorului putea fi mai degrabă bănuită, se auziră cîteva foşnete.
— Brad Nachtish…
Vocea suna egal, aproape fără nici un fel de modulaţie. Fără duşmănie, fără resentimente, fără înţelegere.
Acuzatul îşi împinse pieptul în faţă, îşi trase capul spre spate şi-şi împreună palmele într-un gest de rugă.
— Brad Nachtish, repetă vocea ce încă nu putea fi asociată nici unei figuri, la fel de egal şi inexpresiv ca mai înainte. Ai fost găsit vinovat de omor prin imprudenţă şi tentativă de falsificare a probelor incriminatoare. Eşti condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare cu executare.
O pocnitură sonoră răsună dinspre pupitrul judecătorului. Ciocănelul lovise placa. Sentinţa era definitivă, imposibil de atacat.
— Nu… urlă nefericitul, înţelegînd parcă dintr-o dată grozăvia clipei. Nu…
Mîna de pe umăr îşi înteţi strînsoarea, apoi deveni de-a dreptul brutală. Acuzatul fu smuls de pe locul său şi tîrît spre uşă de gealaţii insensibili. Nu era prima dată cînd aveau de-a face cu astfel de cazuri, în timp sensibilitatea omului se toceşte şi zbaterile unui nenorocit care încercase să-şi salveze pielea muşamalizînd nişte probe erau prea puţin pentru a trezi dramul de compasiune rătăcit prin interiorul coloşilor în uniformă.
— Nu, urlă încă o dată Brad Nachtish. Trebuie să mă înţelegeţi, trebuie să mă înţelegeţi, a fost o greşeală îngrozitoare… O greşeală teribilă…
Unul dintre gardieni deschise uşa şi prin ea se strecurară încă patru matahale care, fără menajamente, îl înşfăcară pe omul care se zbătea. Executarea sentinţei începuse…”

Scris de Ciprian Mitoceanu
publicat in Mai 2009, in Povestiri
Sursa

Published in: on 7 Septembrie 2010 at 02:03  Lasă un comentariu  

Biblia si Crucea in sala de judecata

Sala de judecată. Solemnitatea momentului e contrazisă doar de atitudinea lejeră, mult prea lejeră a pîrîtului. Armani, Gucci, parfum fin dar mult prea mult pentru a nu deveni supărător. Rolex, ghiul… Tolănit neglijent în scaun, cu doi avocaţi alături.

Avocatul reclamantului vorbeşte de cel puţin un sfert de oră. Tînăr. „Poate prea tînăr”, gîndeşte reclamantul, un ins la cincizeci de ani, arătînd de şaizeci, îmbrăcat cu ‘hainele bune’. Nu înţelege aproape nimic din spusele avocatului său, dar ştie că îi apără drepturile cu bunăcredinţă. Aude ceva despre probe de netăgăduit, înscrisuri, depoziţii de martor. „Cu cîtă atenţie îl ascultă judecătorii” îşi spune în gînd, adăugînd: „Bun avocatul ăsta. Tînăr da’ bun. L-am şi plătit…. Zece milioane, salarul meu pe o lună jumate. Da’ merită. După cum vorbeşte, n-am cum să nu mi se facă dreptate. Şi sala, parcă-i soarbe cuvintele…”

Avocatul a terminat. A terminat şi avocatul pîrîtului, în doar cîteva fraze. Reclamantul asistă nedumerit cum şuşotesc judecătorii, ascunzîndu-şi chipurile după cîte o copertă de dosar. În faţa lor, pe masă, o carte groasă iar pe ea aşezată crucea.
„Dacă au şi crucea pe masă, se cheamă că sunt credincioşi şi temători de Dumnezeu. Vor face dreptate.” gîndeşte reclamantul, aproape sufocat de emoţie şi nerăbdare.

„Cauza rămîne în pronunţare”. Cuvintele judecătorului cad solemn peste liniştea sălii.
Reclamantul nu pricepe nimic. „Am cîştigat?” îl întrabă pe tînărul avocat care îşi îndeasă grăbit hîrtiile în geantă. „A, încă nu s-a pronunţat? Şi cînd se pronunţă? Aha, la ora trei? Păi vin, cum să nu vin!”
„Trece repede vremea pînă la trei.” îşi spune reclamantul. „Am umblat trei luni, mai pot aştepta trei ore.” Simte foamea cum îi răscoleşte stomacul. Patiseria din colţ geme de lume. Cei doi covrigi se isprăvesc repede. Ar bea un suc, dar parcă nu se îndură. „Face cît două franzele…” Cu gîndul la dreptatea pe care o visează de atîta vreme, se pierde în rumoarea localului, indiferent la discuţiile aprinse dintre avocaţi sau la şuşotelile dintre aceştia şi clienţii lor…

Sala de judecată pare mai luminoasă acum. Soarele bate în geamuri, crucea sclipeşte pe masă, judecătorii sunt la fel de solemni, pîrîtul la fel de plictisit. Apoi, ca o ghilotină, cuvintele preşedintelui: „…respinge cererea reclamantului… cu drept de recurs… azi, douăzecişitrei… şedinţă publică…”
Reclamantul priveşte buimăcit, nu pricepe nimic, dar ceva îi spune că nu e bine… poate privirea avocatului său, aţintită în pămînt, poate rînjetul de satisfacţie al pîrîtului, cu scobitoarea atîrnîndu-i între dinţi… Simte că toată sala se învîrte în jurul lui iar în minte îi răsună ca o morişcă vorbele preşedintelui „…respinge acţiunea… respinge acţiunea…”. Îşi aruncă privirile neputincioase spre tînărul avocat, iar o durere surdă îi cuprinde întraga fiinţă. „Şi l-am plătit cu salariul meu pe o lună jumate… zece milioane… Mi-a spus că nu putem pierde, cu toate actele şi cu toţi martorii pe care i-am adus…” Se prăbuşeşte pe un scaun, incapabil să articuleze vreo vorbă, privind cu disperare cum judecătorii şi grefierul dispar pe rînd pe uşa din spatele biroului.
În spatele sălii, pîrîtul, cu gîndul la masa care îl aşteaptă la restaurantul de pe colină, jubilează. „Ăştia da avocaţi. I-am şi plătit, ce-i drept… Regeşte… Douăzeci de mii de parai nu e de colea. Ce mă interesează pe mine cît şi cui au dat?… M-am ales de pe urma lor cu un cîştig înzecit… Uite-l şi pe moşul ăsta, cu avocatul lui de doi bani… Auzi, probe de netăgăduit… Nişte amărîţi, dă-i în …”. Înjurătura groasă îl linişteşte, ba chiar îl amuză. Iese pe uşă cu pasul greu, plin de sine, lăsînd în urmă o dîră grea de parfum…

După o oră, din cadrul uşii, tanti Jeni, femeia de serviciu, priveşte cu ochii profesionistului pe care nimic nu-l mai miră mogîldeaţa prăbuşită în ea însăşi ca în faţa unui altar. Deasupra, pe masa somptuoasă la care se împarte dreptatea, stinghere, biblia şi crucea…”

Comentariu de Liviu S. Bordas.

Sursa

Published in: on 7 Septembrie 2010 at 02:00  Lasă un comentariu  
%d blogeri au apreciat asta: